Însă, spre norocul meu, a venit momentul în care am realizat că am uitat ce era cu adevărat important pentru mine în această călătorie. Și asta m-a învățat cineva foarte special pentru mine: persoana care este alături de mine de la începuturile noastre, care m-a susținut prin bune și prin rele, și care crede în mine mai mult decât oricine. Ea nu doar că este piatra mea de temelie, dar este și mama copilului nostru, jonglând cu toate responsabilitățile casnice, creșterea unui copil și, în același timp, ajutându-mă să „văd lumina.”

Într-o zi, mi-a spus că trebuie să vorbim. În seara anterioară avusesem o mică ceartă despre clienți și despre faptul că, de multe ori, aceștia nu își plătesc facturile la timp. Noi trebuie mereu să fim atenți cum gestionăm banii pentru a acoperi salariile, taxele, furnizorii și toate celelalte cheltuieli. Eu am o tendință de a ascunde multe dintre dificultățile zilnice, împărtășind doar o parte din ceea ce se întâmplă, iar acest lucru adună frustrare, care, la un moment dat, izbucnește.

Ne-am așezat și am discutat ca doi oameni maturi. Am realizat că am pierdut din vedere adevăratul motiv pentru care lucrez. Știu că poate suna a clișeu, dar probabil ai mai auzit asta: „Când voi ajunge să fac X lei, voi fi fericit. Când voi avea acea mașină, voi fi fericit. Când voi trăi în acea casă, voi fi fericit…” și lista poate continua. Problema cu lucrurile materiale este că, într-adevăr, îți aduc o bucurie, dar doar pe termen scurt. După o zi, două, o lună, te întâlnești cu un prieten care are o mașină mai frumoasă decât a ta sau trăiește într-o casă mai mare, și tot așa. Este o cursă fără sfârșit.